Cuvânt către tinerii Sfintei noastre Biserici, Iași, 2018 (PS Calinic Botoșăneanul – Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor)

† Calinic Botoșăneanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor
SĂ FIM NOI,
OARE,
GENERAȚIA CARE SĂ CONSIMTĂ
LA LEGALIZAREA
PĂCATELOR STRIGĂTOARE LA CER?
‒ Cuvânt către tinerii Sfintei noastre Biserici ‒
Iași, 2018

3
Să fim noi, oare, generația
care să consimtă legalizarea păcatelor strigătoare la cer?
Cuvânt către tineri
Vă scriu, iubiți tineri, câteva gânduri, cu
aceeași dragoste cu care vă pomenesc la fiecare Sfântă Liturghie, în numele Arhieriei la
care m-a chemat Hristos și al Bisericii Sale, care
poartă în ea desăvârșirea, precum și din dorința
de a ne întări în dragostea față de Biserica
părinților noștri și față de valorile spirituale și
morale ale neamului nostru românesc. În acest
An Centenar cu toții vom fi chemați să ne exprimăm,
prin vot, așa cum ne va dicta conștiința,
adeziunea noastră pentru Familia creștină,
întemeiată pe căsătoria dintre un bărbat și o
femeie, după rânduiala lui Dumnezeu, și care
a fost binecuvântată și sfințită prin Taina Nunții
de Domnul Iisus Hristos în Duhul Lui cel Sfânt.
Și pentru că de-a lungul timpului, lucrarea atâtor
generații de tineri a fost apreciată și plăcută
înaintea lui Dumnezeu – Însuși Mântuitorul
4
nostru Iisus Hristos a binecuvântat pe copii și
i-a dat ca exemplu de nevinovăție (Marcu 9, 36),
iar pe tineri i-a iubit, după cuvântul profetului
care zice: „Când Israel era tânăr, Eu îl
iubeam” (Osea 11, 1); de aceea pe unii i-a înviat
din moartea trupească (Marcu 5, 41; Luca 7, 14;
Ioan 11, 1-45), pe alții din cea sufletească (Matei
19, 20) – suntem încredințați că și lucrarea
generației voastre, în aceste momente de o importanță
majoră din viața Bisericii, va stărui
în aceeași iubire de Hristos și de semeni, după
îndemnul Apostolului, care zice: „Și acum,
copii, rămâneți întru El, ca să avem îndrăzneală
când Se va arăta și să nu ne rușinăm de
El, la venirea Lui” (I Ioan 2, 28).
II.
Tinerețea, care la evrei începea la vârsta
de 12 ani, este o treaptă a vieții: „tânăr am fost
și iată am îmbătrânit” (Psalmi 36, 25), așa cum
sunt pruncia, copilăria, adolescența, maturitatea
și bătrânețea și este cea mai frumoasă perioadă
din viața noastră pentru că ea este privire
spre Cer, vis și jertfelnicie, ideal și dăruire,
entuziasm și faptă. De tinerețe, ca aspirație
spre Cer, putem beneficia sau nu; totul depinde
de modul nostru de viață și de vrerea lui Dumnezeu.
„Bucură-te, omule, cât ești tânăr – zice
5
Scriptura – și inima ta să fie veselă în zilele tinereții
tale și mergi în căile inimii tale (…) dar
să știi că, pentru toate acestea, Dumnezeu te
va aduce la judecata Sa” (Ecclesiastul 11, 9).
Interesant este faptul că Ecclesiastul nu îngrădește
libertatea de mișcare a tinereții, ci doar
o așază sub grija răspunsului bun la înfricoșătoarea
judecată a lui Hristos. Oricât de lungă
ne-ar fi viața aici pe pământ, ea pălește în fața
veșniciei, pe care o câștigăm numai prin lucrarea
poruncilor (Marcu 10, 19). Desigur, nu
este ușor să fii virtuos, să împlinești poruncile,
într-o lume desacralizată; virtuțile se pot
ofili, dacă pornirile sau pasiunile din noi nu
vor fi ținute sub control. Or, tinerețea este plenitudine
de viață doar atunci când beneficiarul
acesteia este conectat, prin credință, la
Dumnezeu ‒ cauza și finalitatea oricărei existențe
(Apocalipsa 1, 8). Noi știm că armonia
desăvârşită între cuvânt și faptă o are numai
Hristos, ca Dumnezeu și Om desăvârşit, dar
știm, de asemenea, că Dumnezeu vrea ca noi
să ne străduim să-L iubim, să-L imităm și să-L
urmăm. De aici și îndemnul Sfântului Apostol
Pavel, care spunea ucenicului său Timotei:
„fă-te pildă credincioșilor cu cuvântul, cu purtarea,
cu dragostea, cu duhul, cu credința, cu
curăția” (I Timotei 4, 12). Adică, lucrează la
desăvârșirea propriului tău caracter.
6
III.
Cum își va păstra un tânăr viața sa curată?
Răspunsul este unul singur: Urmându-L pe
Hristos! Cel Care a zis: „Cel ce Îmi urmează
Mie, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina
vieții” (Ioan 8, 12). Însă, sunt și multe alte
modalități de înălțare a tânărului deasupra
lumii instinctelor, printre care amintim: participarea
la Sfânta Liturghie, unde prin Sfânta
Împărtășanie tânărul se unește cu tinerețea și
cu veșnicia lui Iisus Hristos, șansa plăsmuirii
personalității sale până „la măsura vârstei deplinătății
lui Hristos” (Efeseni 4, 13); citirea
Sfintei Scripturi și a operelor Sfinților Părinți;
practica rugăciunii ‒ tinerețea fără rugăciune
este un nonsens; postul şi spovedania ‒ armele
purificării; pelerinajele la biserici și mânăstiri –
cetăți ale credinței, tradiției și spiritualității sufletului
românesc ‒, precum și la alte locuri
sfinte din țară și străinătate; vizitarea unor muzee
și colecții de artă și, de ce nu, citirea unei
literaturi, care să nu deterioreze propria credință,
ci din care să poată decripta duhul ce
dă viață și să extragă cu hărnicie și discernământ
de albină nectarul Duhului Sfânt pentru
hrana sufletului. În toate, deopotrivă, Îl va
putea tânărul afla pe Dumnezeu.
7
IV.
Tinerii botezați, miruiți și împărtășiți fac
parte integrantă din trupul Bisericii, al cărei
Cap este Hristos. Legătura dintre trupul Bisericii
și Capul ei, a surprins-o Hristos în pilda
Vița și mlădițele (Ioan 15, 1-16). Hristos fiind
Capul Bisericii, tinerii, întocmai celor care au
primit tainele vieții spirituale, sunt mlădițele
care primesc seva din trunchiul Hristos. Orice
despărțire de tulpina Hristos, înseamnă veștejirea
mlădiței și aruncarea ei în foc. De aceea,
Hristos ne îndeamnă: „Rămâneți în Mine și Eu
în voi” (Ioan 15, 1-5). Ca membri ai trupului
tainic al lui Hristos, niciun tânăr nu trebuie să
fie pasiv în Biserică, ci fiecare trebuie să lucreze
la creșterea și întărirea acestui trup. Biserica
lui Hristos este familia care cuprinde în
sine toate ființele omenești și cerești, ba chiar
ne cuprinde ca neam, istorie, cultură și spiritualitate.
Am putea spune, fără să greșim, că
Biserica fiind „una, sfântă, sobornicească și
apostolească” este în același timp trecutul, prezentul
și viitorul neamului nostru. Or, noi avem
obligația morală ca să înconjurăm Biserica cu
venerație filială, chiar și atunci când unii dintre
slujitorii ei calcă uneori în străchini, nicidecum
să o bombardăm cu pietrele urii și ale
8
răzvrătirii așa cum, din păcate, s-a mai întâmplat.
Mașinăria ateismului roșu sau albastru
lucrează cu destulă înverșunare ca să-L izgonească
pe Hristos din viața noastră și, astfel,
să smulgă credința din sufletele slabe. Nimic
însă nu-l îndreptățește pe un tânăr, și nu numai
pe el, să braveze cinic în diferite circumstanțe
ale vieții, luându-și „libertatea drept acoperământ
al răutății” (I Petru 2, 16) și „balsam” pentru
rănile sale. Răul este răstălmăcirea libertății
date de Dumnezeu îngerilor și oamenilor ‒ orgoliul
lui satan și neascultarea strămoşilor. De
ce să-l repetăm, promovându-l, iară şi iară, prin
fapte nedemne de Împărăția lui Dumnezeu?!
V.
Mihai Eminescu, marele nostru poet național
‒ „românul absolut”, după sintagma lui
Petre Ţuțea ‒ geniu cu o vastă deschidere universală,
dar și fidel păstrător al identității naționale,
a definit Biserica Ortodoxă ca fiind:
„maica spirituală a neamului românesc, care
a născut unitatea limbii și unitatea etnică a
poporului român” (Timpul, 14 august 1882, în
„Opere”, vol. 13, pp. 168-169). Or, „maica spirituală
a neamului românesc”, Biserica, trebuie
înconjurată de toți fiii ei, care i-a renăscut
9
și crescut duhovnicește și care i-a povățuit și
îi povățuiește la izvorul nemuririi, la apa Ortodoxiei,
care prin puterea Duhului Sfânt,
transfigurează sufletul poporului și care, de-a
lungul istoriei, a salvat ființa și integritatea
neamului nostru.
Biserica noastră Ortodoxă s-a dovedit în
istorie cea mai redutabilă structură de rezistență
a națiunii române. „Cine combate Biserica
şi ritualele ei – spunea Eminescu – poate fi cosmopolit,
socialist, nihilist, republican universal
şi orice i-o veni în minte, dar numai român
nu este”. De aceea, Ortodoxia trebuie văzută
în plinătatea ei, cu amândoi ochii, nu doar cu
unul, pentru că, spune Sfântul Mare Mucenic
Ciprian al Cartaginei (†258), „în afara Bisericii
nu este mântuire” (extra Ecclesiam nulla
salus). Iată de ce este necesar ca, împreună cu
noi, voi tinerii „să apărați cu râvnă Ortodoxia
și acest pământ de Sfinți și de Eroi” (Radu Gyr).
VI.
Spre deosebire de unii tineri din zilele
noastre, care vor autonomie spirituală și deplină
libertate de mișcare – a se citi libertinaj –,
spitale și nu catedrale, tinerii secolului trecut
cereau capele în universități și îndepărtarea
10
profesorilor atei de la catedră, deoarece aceştia
insultau credința în numele lui Ernst Haeckel
(†1919), părintele darwinismului socialist și al
rasismului, demers surprins magistral de I.L.
Caragiale în articolul „Noi și Biserica”: „ei învață
o religie omenească ce predică nu mila şi
îngăduința, nu blândețea şi omenia; o religie
aspră, care predică omului: eşti o fiară! Ghearele
tale şi colții tăi sunt deşteptăciunea şi şiretenia;
fii perfid, crud, neîngăduitor cu semenii
tăi! Nu te uita o clipă în sus spre cer;
aici, în jos, pe pământ, uită-te cu ochii-n patru,
ca şi cum ai avea patru picioare; aici pe pământ
se isprăveşte tot pentru tine. Eşti fiară, fii
fiară. Fiarele n-au biserică, fiarele nu se-nchină,
fiarele n-au Dumnezeu!” (I.L. Caragiale, „Noi
și Biserica”, în Universul, 7 ianuarie 1900).
Nu se poate vorbi despre o tinerețe biruitoare
fără o viață trăită în Hristos, în conlucrare
cu harul lui Dumnezeu. Viața biruiește
doar prin adevăruri veșnice. Tânărul, ca să-și
ocrotească nevinovăția de noaptea stricăciunii
și a morții și, totodată, să-și realizeze idealurile
vieții, încărcându-se cu polenul veșniciei,
trebuie să se roage; digul fiecărui tânăr împotriva
valurilor învolburate ale vieții trebuie
să fie Evanghelia lui Hristos, cuvintele de taină
11
ale Sfintei Scripturi, pe care se întemeiază credința
și idealul nostru comun.
VII.
Tinerețea jertfelnică este tabloul cel mai
frumos al istoriei creștinismului. Sinaxarele
prezintă nenumărate vieți de sfinți care au
murit, unii în plină glorie, iar alții în fragedă
tinerețe. Ei sunt eroii martiri ai creștinătății.
Tinerețea lor a fost sfântă. Știut este faptul că
nu lungimea vieții îi dă sens acesteia ‒ Dumnezeu
știe când să pună punct oricărui lucru
frumos ‒ cât, mai ales, lucrarea, modul în care
valorizăm timpul ce ne-a fost acordat de Dumnezeu.
Or, sfinții sunt cei care au înțeles sensul
vieții în plenitudinea ei. Da, tineretul nostru
dintotdeauna s-a jertfit, înrolat fiind în armata
țării, pentru apărarea pământului patriei ‒ care
acum, din păcate, se vinde la metru pătrat sau
la metru cub, când este vorba de păduri ‒,
precum și pentru apărarea valorilor morale și
spirituale ale neamului românesc.
Tinerețea este revoluționară și idealistă,
prin temperament; numai că, spre deosebire
de tinerii generațiilor trecute, care s-au născut
în bubuitul tunurilor și a căror tinerețe a fost
aruncată între zidurile pușcăriilor, ei neavând
12
parte de copilărie, unii tineri ai generației
prezente poartă uneori în suflete doliul nenumăratelor
încercări, dezamăgirile și mirajul
unor tronuri teosofice prăbușite și belșugul discreționar
de materiale stricătoare de suflet ‒
stupefiante zilnice – pe care le prețuiesc și le
cultivă mult mai mult decât pe darurile primite
de la Dumnezeu. În umbra acestora răsar
automulțumirea, blazarea, dorința de bravadă,
care de cele mai multe ori duc la irecuperabile
tulburări de comportament. Și așa cum
spune Iisus Hristos, fiecare pom se cunoaște
după roadele lui (Luca 6, 44). În acest sens,
Isus, fiul lui Sirah, cheamă părinții la priveghere,
zicând: „nu-l lăsa în voia lui la tinerețe
și nu trece cu vederea greșelile lui” (Ecclesiasticul
30, 11). Însă, dincolo de aceste aspecte,
izolate, tinerețea este forța de înnoire permanentă
a neamurilor și a istoriei, înnoire prin
ideal și înnoire prin jertfă. Un tânăr conștient
de darul credinței, libertății și unității în Iisus
Hristos înțelege mult mai bine menirea și rostul
său în Biserică; știe că Dumnezeu ne-a
dăruit iubirea și prietenia Lui, că Și-a pus sufletul
pentru noi; că ne-a ales și ne-a iubit pe
noi (Ioan 15, 16), iar prin faptele noastre ne
cere ca să ne arătăm calitatea noastră de prieteni
ai Lui. Doar o astfel de tinerețe este plină
13
de lumina veșniciei, care s-a turnat în vasul
istoriei ca să fructifice istoria până la sfârșitul
veacului. Și, de felul cum va adera tineretul la
idealurile spirituale ale veșniciei depinde viitorul
acestui neam. Atâta timp cât omenirea
se va îndepărta de Hristos, nu se va putea
vorbi de o înnoire a istoriei. Să nu fie!
VIII.
Viciile, patimile și păcatele sunt cele care
sting luminile tinereții; toate acestea se prind
mai repede de om decât virtuțile. Sfântul Apostol
Pavel spune că: „lupta noastră nu este împotriva
trupului și a sângelui, ci împotriva
începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva
stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva
duhurilor răutății, care sunt în văzduh”
(Efeseni 6, 12). Cugetul inimii omului se
pleacă la rău din tinerețile lui (Facerea (8, 21);
„din tinerețile mele păcatul se luptă cu mine”,
spune David (Psalmi 128, 1). În acest sens,
Sfântul Apostol Pavel scria romanilor: „Socotiți-
vă morți față de păcat și vii pentru Dumnezeu
în Iisus Hristos Domnul nostru” (Romani
6, 11). Orice păcat poartă în el germenii
morții. De aceea, Sfântul Apostol Pavel îi
recomandă lui Timotei, Episcopul Efesului,
14
spunându-i: „Fugi de poftele tinereților și urmează
dreptatea” (II Timotei 2, 22). În viață
nu trebuie să beți otravă amestecată cu miere;
nici să închideți spiritul existenței voastre în
cușca plăcerilor, a patimilor și a păcatelor; și
nici să-l purtați prin noroaiele vieții, așa cum
fac astăzi unii derutați și lipsiți de minime repere,
morale și spirituale, sau care își iau de
modele „faptele amoroase ale zeilor antici”
(Platon). Din păcate, și lumea în care trăim le
oferă toate condițiile ca să dea un sens greșit
vieții. Delincvența juvenilă, creșterea ratei prostituției,
traficul de ființe umane, păcatele contra
firii, abandonul școlar, jocurile de noroc,
nebunia drogurilor și suicidul constituie o
crudă realitate contemporană. Iadul lor fiind
iadul întregii familii. Astăzi lumea noastră
este bântuită de două duhuri: „puțina credință”
(Matei 17, 20) și superficialitatea morală
‒ „căldicelul” despre care se vorbește în
Apocalipsa 3, 16. Cortegiul mediatic anticreștin
și în special antiortodox, păcatele contra firii,
care, vai!, se vor legiferate, alcoolismul, narcoticele
și drogurile, labilitatea psihică și intelectuală,
dezinformarea, pervertirea cuvintelor
și a gustului pentru bine, adevăr și frumos, muzica
demonică și sectele vin să susțină vătămarea
sufletească, nu numai a tinerei generații,
15
ci să ne dilueze, de ar fi cu putință, implicit
identitatea culturală și spirituală, să discrediteze
și să relativizeze valoarea persoanei.
„Copiii străzii”, „câinii comunitari”, „victimele
colaterale” etc. ‒ sunt sintagme emblematice
pentru pervertirea diabolică a sensului cuvântului.
„Ei le făgăduiesc libertate, fiind ei înșiși
robii stricăciunii, fiindcă ceea ce te biruiește,
aceea te și stăpânește” (II Petru 2, 19). Mai nou,
vor să legalizeze păcatele strigătoare la cer, mai
ales pe cele contra firii, și, astfel, să lovească
familia și Biserica lui Hristos, pe care, după
cuvântul Domnului „nu o vor birui nici porțile
iadului” (Matei 16, 18). Oamenii aceștia
trebuie să ia seama la cuvântul Sfântului Apostol
Pavel, care zice: „Cel care va strica templul
lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe
el” (I Corinteni 3, 17). Citiți pe Sfântul Nicodim
Aghioritul (†1809), autorul lucrării filocalice
„Războiul nevăzut”, și veți afla despre
toate strategiile, mai bine spus șiretlicurile,
vrăjmașului care asediază necontenit inima și
viața omului. Însă, orice întoarcere de pe drumul
păcatului, orice venire în sine, este posibilă.
Iar întoarcerea păcătosului care se căiește
de păcatele sale aduce: „mai multă bucurie în
cer, decât nouăzeci și nouă de drepți care nu
au nevoie de pocăință” (Luca 15, 17). Hristos
16
Domnul este Singurul Care ne poate conferi
sensul adevărat al vieții și dreptul la transcendență.
Dumnezeu primește cu bucurie și
iartă, altoind în natura păcătoasă pe omul cel
nou. Mărturie în acest sens stau fiul risipitor
(Luca 15, 11-32), tâlharul de pe Cruce (Luca
23, 43), Zaheu vameșul (Luca 19, 1-5), femeia
păcătoasă (Luca 7, 37-50) și, de ce nu, Maria
Egipteanca și multe alte nume reținute de paginile
sinaxarelor. Mântuitorul Iisus Hristos
Însuși ne-a asigurat că „pe cel ce vine la Mine
nu-l voi scoate afară” (Ioan 6, 37). Însă, înainte
de a merge în vizită la Hristos, avem nevoie
de o minimă pregătire. Lacrimile pocăinței
spală întinăciunile oricărui păcat!
IX.
Spiritul tinereții voastre trebuie să fie într-o
luptă permanentă pentru libertatea cea întru
Dumnezeu și, totodată, favorabil familiei,
societății și Bisericii. Noi cei care suntem botezați,
în numele Preasfintei Treimi „suntem
Biserica Dumnezeului celui viu”. Or, în Biserica
lui Hristos nimeni nu este singur. Hristos
Însuși ne-a asigurat de acest adevăr, spunând:
„Voi locui în ei și voi umbla și voi fi Dumnezeul
lor și ei vor fi poporul Meu” (II Corinteni
6, 16). Continuitatea spiritualității, a tradiției
17
și a sufletului românesc, care se adapă din
Ortodoxie, nu se poate afirma în afara Bisericii.
De aceea, când ne confruntăm cu acuzele
mediatice aduse împotriva Bisericii, din care
facem parte, fiind integrați prin Taina Sfântului
Botez (I Corinteni 12, 27), este necesar să
sporim rugăciunea, discernământul, dar și dragostea
filială, întru apărarea Maicii spirituale
a neamului românesc. Sustragerea noastră,
sub pretextul că acuzele vizează administrația
și nicidecum credința, ignoră pericolul major
asupra căruia am fost avertizați de însuși
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ‒ Păstorul cel
Bun, care a zis: „bate-voi păstorul și se vor risipi
oile turmei” (Matei 26, 31; Zaharia 13, 7).
Ifosul unor „intelectuali” ‒ probabil că, unii
dintre ei sunt și botezați ‒, de a crede că este
de bonton să critici Biserica – în special pe cea
Ortodoxă – nu este doar consecința celor 45
de ani de ateism, ci mai curând o dovadă de
evidentă rea credință și chiar de incultură.
Celor care se grăbesc să considere Biserica o
instituție retrogradă și o cauză de înapoiere a
poporului român, trebuie să le cităm din Istoria
Bisericii Românești scrisă de geniul științei
istorice, marele savant Nicolae Iorga: „Mitropoliții,
episcopii, egumenii și așa de adeseori
și smeriții călugări ori umilii preoți de
18
mir au dat poporului, ei singuri aproape, toată
învățătura; au înzestrat neamul cu o limbă
literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură
cu gustul și cu nevoile lui, au sprijinit
Statul fără să se lase a fi înghițiți de dânsul,
au călăuzit neamul pe drumurile pământului
fără a-și desface ochii de la cer și au ridicat
mai sus toate ramurile gospodăriei românești –
dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori
în lemn, argintari, oameni de stat, ostași,
mucenici și sfinți” (Nicolae Iorga, Istoria Bisericii
românești și a vieții religioase a românilor,
ediția a II-a, București 1928, pp. 4-5). Quod erat
demonstrandum! Dar, ce pretenții să avem la
astfel de „intelectuali” – formatori de opinii?
Iartă-le, Doamne, că nu știu ce fac (Luca 23,
34). Fiecare perioadă cu nihiliștii ei, care nu
văd bârna din ochiul lor, ci paiul din ochiul
Bisericii! (Matei 7, 3; Luca 6, 41).
Iubiți tineri, fermitatea principiilor voastre,
ca o redută neînvinsă, trebuie să vă apere pe
voi și să apere Biserica și Ţara de toată influența
cea rea. De nu ne vom păzi Ortodoxia –
spunea Părintele Iustin Pârvu – ne vom pierde
și neamul. Să nu fie! „Stați deci tari în libertatea
cu care Hristos v-a făcut liberi și nu vă
lăsați prinși în jugul robiei” (cf. Galateni 5, 1)
pentru că nu tot timpul rațiunea și știința sunt
19
vinovate de rătăcirile cuiva. Știm bine că Biserica
nu poate ființa în afara cetății; nu poate
abandona duhul profetic care mustră pe conducătorul
ticălos, apără pe săracul marginalizat,
îndeamnă pe bogat la milostenie și denunță
păcatul și corupția. Prestigiul și autoritatea
Bisericii deranjează cumplit în Războiul
cel nevăzut. Este adevărat că foarte importantă
este moștenirea cu care venim de acasă în societatea
în care se găsesc germenii lumii de
mâine. Voi, însă, trebuie să priviți la Hristos și
să înțelegeți că plăsmuirea personalității voastre
este, ca și nașterea voastră, o operă divinoumană.
Sunteți chemați să creșteți în dragostea
față de Dumnezeu, față de părinții voștri,
de semeni, dar mai ales față de cei care sunt în
necazuri, suferințe și lipsuri; faceți bine, din
multul sau puținul vostru, semenilor voștri;
ajutându-i să se elibereze de tot ce le întristează
viața. Nulla dies sine linea!
X.
„Ce să fac ca să moștenesc viața cea veșnică?”
‒ L-a întrebat pe Hristos un tânăr nobil,
bogat și pe deasupra și credincios (Marcu 10,
21). Două preocupări complementare, mai ales
că bogățiile erau privite ca un semn evident al
binecuvântării lui Dumnezeu (Deuteronom
20
28, 1-8). Evanghelistul ne spune că: „Hristos
l-a privit cu drag” (Marcu 10, 21). Da, Dumnezeu
privește cu drag pe toți tinerii care au
preocupări serioase, mai ales legate de viața
de veci. Iisus l-a trimis pe tânărul preocupat
de intrarea în viața veșnică la poruncile Legii,
date prin Moise: „Iar de vrei să intri în viață,
păzește poruncile” (Matei 19, 17). Atunci tânărul
L-a întrebat: „Care?” Întrebarea era motivată
de faptul că rabinii și cărturarii împărțeau
Legea în porunci mari și mici, dar nu
precizau clar care erau poruncile mari și care
cele mici. Ori, ca să dobândești viața de veci ‒
spuneau ei ‒ era suficient să împlinești doar
poruncile mari. Hristos i le enumeră: „Să nu
ucizi; să nu săvârșești adulter; să nu furi; să
nu mărturisești strâmb; cinstește pe tatăl tău
și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca
pe tine însuți” (Matei 19, 18-19). Nu-i amintește
nici o poruncă privind datoriile față de
Dumnezeu; îi amintește doar poruncile privind
îndatoririle față de aproapele. Se referă
doar la poruncile 6-9, alegând ca pe o concluzie
porunca a cincea (Ieșire 20, 12-16; Deuteronom
5, 16-20). Iubirea de Dumnezeu era
fără îndoială socotită cea dintâi poruncă; Hristos
însă îi arată tânărului că porunca iubirii
lui Dumnezeu este inclusă în porunca iubirii
21
aproapelui (Levitic 19, 18). Tânărul le păzise
pe toate din tinerețile lui (Matei 19, 20), și cu
toate acestea, el era într-o criză de identitate,
neputându-se defini: „Ce să fac?” Dorința lui
de a ști ce-i mai lipsește ca să poată dobândi
viața de veci a fost apreciată de Hristos, Care
i-a zis: „Dacă voiești să fii desăvârșit” (Matei
19, 21), „un singur lucru îți mai lipsește. Mergi,
vinde tot ce ai și dă săracilor și vei avea comoară
în cer; și apoi, luând crucea, vino și
urmează Mie” (Marcu 10, 21). Propunerea l-a
întristat foarte tare pe tânăr și l-a făcut să
plece mâhnit (Marcu 10, 22), „căci avea multe
avuții” (Matei 19, 22). Și nu numai că le avea,
dar era și robit de ele. În acest sens, Solomon
spune: „cel ce-și pune nădejdea în bogăția lui
se veștejește” (Pilde 11, 28). Din atitudinea lui
reiese că tânărul nu era dispus să moară celor
pământești în schimbul celor cerești; să iasă
din lumea materiei pentru a intra în lumea
Duhului. Avuțiile îl posedau cu patimă, și s-a
întristat la gândul că le va pierde. Văzându-l
întristat, Mântuitorul a făcut o afirmație cu
ecou peste veacuri: „Cât de greu vor intra cei
ce au averi în Împărăția lui Dumnezeu” (Luca
18, 24). Greu, dar vor intra. Probabil că vor
intra cu greu, sau nu vor intra bogații zgârciți,
nicidecum bogații milostivi. Pentru că,
22
atunci când bogăția este folosită în scopuri
nobile, filantropice, ea asigură negreșit un loc
în veșnicie (Luca 16, 9). Hristos Însuși a dorit
să sublinieze că nu bogăția în sine este „rădăcina
tuturor relelor”, ci felul cum este folosită
aceasta are importanță asupra sufletului. Dacă
bogații își vor alege drumul spre Împărăția
lui Dumnezeu pe la ușa săracului, sigur se
vor mântui.
Iubiți tineri, a avea mereu mai mult este și
idolul civilizației noastre materialiste și consumiste,
nu numai al tânărului bogat, adus în
atenția noastră de Sfântul Evanghelist Marcu.
Nu bogăția în sine, obținută arareori și prin
mijloace cinstite, este un impediment la mântuire,
ci atitudinea noastră asupra felului în
care o gestionăm. Când corabia bogaților se
scufundă, din păcate, ei nu au înțelepciunea
corăbierilor, care îl duceau pe Pavel în lanțuri
la Roma (Fapte 27, 18-19). Dacă ar arunca din
încărcătura corăbiei lor în marea sărăcie a celor
lipsiți, s-ar izbăvi de nenumărate neliniști și
chinuri (Matei 27, 5; Fapte 5, 1-5; IV Regi 5,
22-27). Remediul acestei boli, cu rezonanță în
veșnicie, ni-l propune vameșul Zaheu, care zice:
„Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau
săracilor și, dacă am năpăstuit pe cineva cu
ceva, întorc împătrit” (Luca 19, 8). Milostenia
23
n-a sărăcit pe nimeni. Dezideratul nostru, indiferent
de vârstă, trebuie să fie unul comun:
„Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și
dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga
vouă” (Matei 6, 32-33).
XI.
Urmarea lui Hristos la care suntem chemați,
iubiți tineri, devine mai ușoară când descoperim
în jurul nostru modele de viețuire ce
reflectă frumusețea vieții creștine într-o lume
care prezintă mereu alte „valori”, adeseori contrare
celor din Evanghelie. Este mare trebuință
astăzi de sfințenie și de lumină: „Eu sunt
Lumina lumii – spune Hristos – cel ce Îmi urmează
Mie nu va umbla în întuneric, ci va
avea lumina vieții” (Ioan 8, 12). Având „lumina
lui Hristos care luminează tuturor” nu
veți umbla în întuneric și veți putea depăși
toate obstacolele, nesiguranțele și insuccesele
vieții, durerea, neliniștile și, chiar, frica de
moarte.
Sfântul Isaac Sirul (†700), în rugăciunea
de încheiere a Acatistului Domnului nostru
Iisus Hristos, ne propune să urmăm „chipul
icoanei lui Hristos” – supremul nostru reper
moral și spiritual: „Tatăl, Care Te-a născut
24
din sânurile Sale, fără de ani și mai înainte de
veci, să înnoiască în noi chipul icoanei Tale,
Mântuitorule”. Acest Chip L-au urmat cu prețul
vieții Sfinții Apostoli: „Doamne, la cine ne
vom duce? Tu ai cuvintele vieții celei veșnice”
(Ioan 6, 68), dar și toți sfinții cunoscuți
și necunoscuți. De la sfinții lui Dumnezeu
învățăm comportamentul exemplar, capacitatea
de iubire jertfelnică a omului aflat în suferință,
puterea de a discerne binele de rău și
de a lucra ceea ce este de folos pentru viața și
mântuirea noastră și a semenilor. „Fiți mie
următori, precum și eu lui Hristos”, le spune
Sfântul Apostol Pavel corintenilor (I Corinteni
4, 16).
Tânărul se împlineşte prin împreună-lucrare
cu Dumnezeu, Care prin Iisus Hristos
„ne-a hărăzit mari și prețioase făgăduințe, ca
prin ele să vă faceți părtași dumnezeieștii firi,
scăpând de stricăciunea poftei celei din lume.
Pentru aceasta, puneți și din partea voastră
toată sârguința și adăugați la credința voastră
fapta bună, iar la fapta bună cunoștința, la cunoștință
înfrânarea, la înfrânare răbdarea, la
răbdare evlavia, la evlavie, iubirea frățească,
iar la iubirea frățească dragostea” (II Petru 1,
4-7). În această lucrare de restaurare în Hristos,
Maica Domnului nu este numai modelul
25
la care să ne raportăm, ci este și mijlocitoarea şi
grabnic ajutătoarea noastră către Dumnezeu.
XII.
1. Așadar, iubiți tineri, în demersurile
voastre de cucerire a viitorului de Aici și de
Dincolo, însoțiți-vă cu Preamilostivul Dumnezeu
și cu sfinții Lui pentru că numai dintr-o
astfel de comuniune veți putea dobândi bucuria
încrederii în voi și vă veți putea înnobila
zilele vieții.
2. Nu râvniți la roșcovele înstrăinării de
Dumnezeu, ca fiul risipitor (Luca 15, 13 și 16),
ci, dimpotrivă, sporiți-vă dragostea față de
Dumnezeu, față de părinții voștri, față de semeni,
dar mai ales față de cei care sunt în necazuri,
suferințe și lipsuri, ajutându-i să se
elibereze de tot ce le întristează viața. „Bucurați-
vă cu cei ce se bucură și plângeți cu cei ce
plâng” (Romani 12, 15).
3. Fiți statornici în împlinirea făgăduințelor
și îmbrăcați-vă în mantia desăvârșitei
trăiri în Hristos și în Biserica Sa, ca astfel, să
puteți birui toate luptele văzuților și nevăzuților
vrăjmași, care vă stau înainte.
26
4. Supuneți-vă în integritatea voastră ‒
trup și suflet ‒ unei asceze pe măsura și vrerea
lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să-Și
amintească de voi, așa cum Și-a amintit de
Israel (Iezechiel 16, 60), de legământul Lui încheiat
cu voi, prin Taina Sfântului Botez, din
zilele prunciei voastre, și, totodată, să-L rugați
ca să vă vindece de infirmitățile sufletești și
trupești; „pentru că tot ce este în lume, adică
pofta trupului și pofta ochilor și trufia vieții,
nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume” (I Ioan
2, 16).
5. Nu vă construiți viitorul pe terenuri
mlăștinoase, ca nu cumva edificiul vostru să
se dărâme atunci când vă este lumea mai dragă
și nici să nu cereți, tineri fiind, întocmai fiului
risipitor, partea ce vi se cuvine de avere (Luca
15, 12), pentru ca nu cumva, risipind-o, să vă
îndurerați părinții și dascălii, care vă veghează
devenirea și „să fiți rușinați pentru că ați purtat
ocara tinereții voastre” (Ieremia 31, 19).
6. Construiți-vă o tinerețe după chipul și
asemănarea lui Dumnezeu; înfășurați-vă viața
într-un giulgiu de in curat, întocmai Evanghelistului
Marcu care, „tânăr fiind, mergea după
Hristos” (cf. Marcu 14, 51), dar și a celorlalți
apostoli și ucenici, mucenici, mărturisitori și
27
cuvioși, care au lăsat toate (cf. Matei 19, 27-29),
într-o formă sau alta, și au urmat lui Hristos.
7. Sporiți-vă tinerețea prin lucrarea sfântă
a Bisericii și nu vă risipiți averea, lăsându-vă
vrăjiți de mirajul unor lumi virtuale, ca odinioară
fiii lui Israel și ai lui Iuda, care au făcut
numai rău înaintea lui Dumnezeu din tinerețile
lor și L-au mâniat cu faptele mâinilor
lor (Ieremia 32, 30). Faceți-vă pildă semenilor
voștri cu cuvântul – „vorba voastră să fie totdeauna
plăcută, dreasă cu sare – lipsită de
trivialități – ca să știți cum trebuie să răspundeți
fiecăruia” (Coloseni 4, 6; Matei 5, 13) – cu
purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credința
și cu curăția, pentru ca nimeni să nu vă disprețuiască
tinerețile voastre (I Timotei 4, 12).
8. Într-o societate cu moravuri puțin măsurate,
este de datoria voastră să vă alegeți
prieteni de caracter și serioși, blânzi și nobili,
evlavioși și înțelepți, după cuvântul care zice:
„Spune-mi cu cine te însoțești ca să-ți spun
cine ești”. Pentru că sunt mulți, nu puțini, care
pozează în sfinți, iar înăuntru sunt fiare. „Nu
vă lăsați înșelați – spune Sfântul Apostol Pavel,
citând din Menandru (sec. al IV-lea î.Hr.),
opera Thais sau, mai curând, din folclorul vremii
– tovărășiile rele strică obiceiurile bune”
28
(I Corinteni 15, 33). Și Solomon atrăgea atenția
asupra prieteniilor îndoielnice, care, uneori,
te trag în jos, nicidecum în sus: „Cel ce se însoțește
cu cei înțelepți ajunge înțelept, iar cel
ce se întovărășește cu cei nebuni devine fără
minte” (Pilde 13, 20).
9. Înmulțiți-vă talanții încredințați vouă
de Dumnezeu cu responsabilitate și caracter,
cu onestitate și devotament; semănați în jurul
vostru convingeri demne de luat în seamă și
dați dovadă, întotdeauna, de seriozitate, perseverență
și, mai ales, de o înaltă responsabilitate
în tot ceea ce vă este îngăduit să faceți.
10. Convertiți-l pe Saul din voi în Pavel ‒
pentru că ar fi la limita dizgrației să pari drept
fără să fii ‒ și, astfel, propovăduiți-L neamurilor
pe Hristos și valorile Evangheliei Sale.
Faceți din viața voastră o doxologie adusă lui
Dumnezeu! Ridicați-vă sus cu mintea și cu
inima și revărsați-vă înaintea lui Dumnezeu
sufletul în rugăciuni și mulțumiri.
11. Luptați cu toate armele bunei-cuviințe,
ale înțelepciunii și ale credincioșiei voastre,
determinându-i pe fiii acestei Ţări, cu drept
de vot, indiferent de culoarea lor religioasă, ca
la Referendumul din 7 octombrie să iasă la
29
vot întru apărarea acestui Odor de neprețuit,
care este Cununia dintre un bărbat şi o femeie.
Numai un bărbat şi o femeie pot lărgi
pe pământ hotarele Împărăției lui Dumnezeu,
prin naşterea de prunci.
12. Misiunea voastră, iubiți tineri, indiferent
de structurile eclesiale din care faceți
parte (ASCOR, ATOR, LTOR ș.a.), este de a
face din lumea noastră o lume contemporană
cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cu Maica
Domnului și cu toți Sfinții Lui. Și, chiar, dacă
trăim într-o epocă de mare progres tehnologic,
aceasta nu ne dă dreptul să admitem degradarea
spirituală și morală a societății, ci, dimpotrivă,
să ne unim în cuget și simțire pentru
ca, împreună, să spunem Da Familiei, așa cum
a fost creată de Dumnezeu, și, astfel, să putem
învia această lume ce se clatină din toate
încheieturile. Putem reuși cerând ajutorul, prin
sporite rugăciuni, Preasfintei Treimi, Maicii
Domnului precum și Tuturor Sfinților din
toate timpurile și locurile.
Se spune că lumea se va sfârși prin foc (II
Petru 3, 7)! La câtă muniție nucleară se găsește
astăzi pe Mapamond, nici măcar nu este
imposibil să murim incinerați. Însă, întrebarea
30
care se pune este: Să fim noi, oare, generația
care să aprindă acest foc prin legalizarea păcatelor
strigătoare la cer? Mi Ghenito ‒ Să nu
fie (Romani 6, 15) ‒ Doamne ferește!